Am cunoscut-o pe Emilia în 2017, chiar înainte de nunta ei. Venise la mine deoarece deși era într-o relație cu un bărbat pe care îl iubea mult simțea o teamă teribilă, care devenea din ce în ce mai mare, pe măsură ce se apropia data nunții. Era o frică irațională cu un mare impact asupra ei și implicit, asupra cuplului.  A fost suficientă o ședință pentru ca aceasta să dispară.

Ne-am revăzut ulterior, câteva luni mai târziu. Era într-o căsnicie fericită, mulțumită de viața ei și își doreau un copil. Însă o nouă frică viscerală se arătase, teama de a fi mamă, mai precis de a da naștere. Din nou, Emilia a reacționat foarte bine la terapie și astăzi, ea și soțul ei sunt părinții unei minunate fetițe de 1 an.

M-a contactat cu puțin timp în urmă. Apăruse o altă provocare. De ceva vreme simțea furie în relație cu copilul, furie care se transforma într-o agresivitate. Cel mai puternic declanșator al emoțiilor ei era plânsul fetiței. Simțea cum o emoție zguduitoare se declanșa atunci când nu reușea să liniștească copilul și să îl facă să se oprească din plâns. Simțea plânsul copilului ca un eșec al ei.

Oricine are copil știe că pot fi momente în care parcă îți pierzi cumpătul, parcă nu mai poți. Și dincolo de faptul că trebuie să îți potolești năvala de emoții, cel mai rău este sentimentul de vinovăție, sentimentul că nu ești un părinte bun, că este ceva în neregulă cu tine.

Am empatizat puternic cu ea în timp ce o ascultam. Întâmplător sau nu, în aceeași săptămână lucrasem cu alte 2 mame pe aspecte similare.

După o scurtă inducție hipnotică, am intrat în regresie și s-a conectat cu o experiență trecută într-un moment foarte intens emoțional. Fugea printr-o pădure și un bărbat călare o urmărea. Firesc că a ajuns-o repede din urmă. Știa că fugise de undeva, un loc din care cu disperare voia să scape.

Oprindu-se din fugă și încercând să se apere de bărbat și-a dat seama că avea cu ea o fetiță. Înainte ca bărbatul să o vadă o ascunsese sub fusta ei. Frica de bărbat pălea în fața disperării că fetița va începe să plângă și el o va descoperi.

A fost o chestiune de foarte scurt timp până când cea mai mare temere a ei s-a împlinit. Fetița a început să plângă, bărbatul a descoperit-o și i-a luat-o. ”De fapt, pe ea o voia” mi-a spus Emilia în transă.

Ea a rămas în urmă, disperată, cu gândul ”nu mai am nimic”.

Știa că are două opțiuni: să fugă mai departe singură sau să se întoarcă în ”locul acela groaznic” pentru a fi aproape de copil. Inima ei de mamă a ales cea de-a doua variantă. S-a întors la ceea ce a numit un fel de spital groaznic.

Deja în punctul acesta, devenise clar motivul subconștient pentru care imposibilitatea de a opri plânsul fetiței, din viața prezentă, avea acel impact emoțional irațional asupra Emiliei.

Am lucrat împreună pe vindecarea acelei experiențe și integrarea transformării în viața actuală. Au fost inclusiv aspecte legate de copilul interior și traumele transgeneraționale care au avut nevoie să fie adresate.

Procesul i-a adus Emiliei liniște și 9 zile mai târziu mi-a scris într-un email: ” Sunt foarte, foarte bine! Schimbarea s-a simțit foarte rapid! Din momentul în care m-am întors acasă, după sedința de regresie trăiesc O NOUĂ VIAȚĂ. Relația cu fiica mea este mult mai armonioasă și eu simt pentru prima dată sentimentul ăsta magic, de a fi mamă. Dacă înainte trăiam precum un soldat în misiune, acum pot să fiu doar mamă și e atât de bine, atât de simplu și firesc. Mulțumesc Ruxandra! ”

Cuvintele nu pot descrie bucuria din inima mea citind aceste cuvinte. M-am simțit emoționată până la lacrimi. Deși, se întâmplă frecvent să fiu martoră la ”minuni” ca aceasta nu încetez să mă emoționez de fiecare dată.

Mă simt foarte recunoscătoare față de toți cei care au încredere să își deschidă sufletul în fața mea și îmi permit să le fiu ghid în aceste procese.

Dacă simți că acest articol ți-a adus o nouă perspectivă, te invit să îl distribui astfel încât să-l vadă și prietenii tăi.

Îți trimit multă lumină și iubire,

Ruxandra